… m-am hotarat sa iubesc, nu am stiut ca-mi asum si urmarile mai putin placute ale abandonului ratiunii. Fiindca, de foarte multe ori, iubirea e oarba. Dar am ajuns la o situatie de compromis si acum stiu sa iubesc dar sa si gandesc. S-a meritat sacrificiul cazaturilor, cicatricilor? Eu cred ca da, eu cred ca armonia interioara, apogeul impacarii ratiunii si a inimii este un moment de neinlaturat.
In ziua in care mi-am propus un tel, mi-am facut un plan, nu am stiut ca lucrurile se pot schimba peste ani. Nu am stiut ca pentru a ajunge la destinatie te blochezi la rascruci nestiind incotro sa mergi. Dar am luptat si, desi uneori m-am ratacit, am cautat cu inversunare o raza care sa ma lumineze. Iar armonia momentului in care m-am vazut la destinatie m-a umplut de lumina, atat de multa lumina incat as putea darui si altora.

Sunt multe momente, in anumite zile ale vietii noastre in care nu ne dam seama ca drumul pe care l-am ales e plin de maracini, ca atunci cand il vom finaliza de parcurs vom avea rani vechi si noi, rani care se vor mai deschide din cand in cand dar care, de fapt, contureaza personalitatea noastra.

 Multi se vor lasa pagubasi la inceputul drumului, plangandu-se si criticand, altii se vor opri intr-o carciuma de la o rascruce si se vor lua cu hangita, fermecati fiind si uitand de printesa din turn, altii vor pica la datorie in lupta cu nomazii, insa cei… oh, cei care vor reusi sa strabata, acei oameni vor gasi linistea.