Oamenii mari nu sunt niciodata in realitate oameni Mari. Adolescenta, asteptam maturizarea cu o nerabdare patologica, vroiam sa capat intelepciune si credibilitate peste noapte, vroiam puterea si increderea in sine a omului Mare. Imi imaginam ca varsta inaintata iti garanteaza seriozitatea, respectul si gandeam ca merita sa grabesc aceasta coacere anticipata a mintii, macar sa ajung mai repede intr-o lume a celor siguri pe sine, lipsiti de ezitari si indoieli, neurmariti de trecut, o lume in care lucrurile sunt clare si justificabile, drepte si echilibrate si-n care nimic nu are greseli, un izvor de inspiratie pentru cei care vor veni apoi din urma. Ciudat, am descoperit intr-un fel care m-a dezamagit ca anii multi adunati de un om nu inseamna mai niciodata luminarea judecatei sale intru un comportament cumpatat ci altceva, inchircire si regres inspre aceeasi perioada egoista si escapista a copilariei. Nu gasesc si caut, credeti-ma ca un peste din acela incapatanat care ino
ata in amonte, impotriva curentului, macar UN individ pe care sa-l respect a fi ajuns ce speram si eu sa devin: un om cuminte, chibzuit, echilibrat, , judicios, filozof.
Cine sa ma inspire, de la cine sa invat sa fiu nu cum, cu pretentii nebune mi se impune a fi, ci cum eu insumi vreau, o persoana exemplara, si inteleapta, si buna, si dreapta cand in cateva secunde, tot ce-am crezut ca sunt eu si tot ce am crezut ca este X si tot ce am crezut ca putem fi noi se preschimba intr-un cosmar? Mi-am ratat devenirea, dar nici nu stiu pe nimeni care sa fi evoluat pana la stadiul in care visam in adolescenta ca poate aspira Omul. Ma simt captiva din nou in faza aceea in care sunt in curs de formare, o iau iar si iar de la capat si macar de n-as merge si cu judecatorii faptelor mele in carca pe acest drum greu al invatarii de-a ajunge om Mare.
Acest text partcipa la jocul Duzina de cuvinte al Clubului Psi din care ma bucur sa fac parte. Va recomand sa-i cititi pe toti duzinarii inscrisi la aceasta”editie”. Lectura placuta.